Ma afund în amintiri ca într-o cadă plină cu zahăr topit, îmi înmoaie unghiile, îmi năclăiază părul, și tot corpul meu devine îmbibat și lipicios. Sunt mult prea drăguțe aceste amintiri, am avut grijă să uit tot ceea ce nu mi-a plăcut. Dulci ca baclavalele, mănânci doar una și deja ți-e greață de ce erai.
Cătălina, credeam că am reușit să o anulez din mine, chiar credeam. Dar a apărut iar într-un vis, în deșertul din Iordania, la un foc pe nisip într-o tabără de corturi și uite-o și pe ea cum apare cu rucsacul în spate, sub părul ei cârlionțat. Și tu aici?
Da.
Te iubesc cumva cu una dintre definițiile acestui cuvânt, dar nu ești om, ești un fel de mama ielelor. M-ai ajutat atunci la Arad fără să știi și eu în loc să-ți fiu recunoscătoare eram plângăgioasă… Dar de ce vii așa, chiar mai am nevoie de tine?
Cu mine se petrece ceva acum, ceva, ca și cum abia acum am început să am iar timp și capacitate de gândire.
În visul în care M. sărea de la zeci de metri în piscină și pica lângă durerea era ca un pumn în tot ce sunt.