Simone Weil proposes a solution to fake news in 1943:

„Le besoin de vérité est plus sacré qu’aucun autre. Il n’en est pourtant jamais fait mention. On a peur de lire quand on s’est une fois rendu compte de la quantité et de l’énormité des faussetés matérielles étalées sans honte […]. On lit alors comme on boirait l’eau d’un puits douteux. Il y a des hommes qui travaillent huit heures par jour et font le grand effort de lire le soir pour s’instruire. Ils ne peuvent pas se livrer à des vérifications dans les grandes bibliothèques.[…] On n’a pas le droit de leur donner à manger du faux. […] Quelques mesures faciles de salubrité publique protégeraient la population contre les atteintes à la vérité. […] l’institution, pour cette protection, de tribunaux spéciaux, [qui] seraient tenus de punir de réprobation publique toute erreur évitable, et pourraient infliger la prison et le bagne en cas de récidive fréquente, aggravée par une mauvaise foi démontrée.[…] La deuxième mesure serait d’interdire absolument toute propagande de toute espèce par la radio ou par la presse quotidienne.”

She also says „Les milieux où circulent des idées et qui désirent les faire connaître auraient droit seulement à des organes hebdomadaires, bi-mensuels ou mensuels. Il n’est nullement besoin d’une fréquence plus grande si l’on veut faire penser et non abrutir,” but you know which direction that took…

Reclame

La țară

Adevărul e că e plictisitor la țară. Nu se întâmplă nimic. Fiică-mea are doi ani jumate și nu mă lasă să termin de citit nici măcar o pagină că vine si trage de mine să mă joc cu ea. Să o țin de mâini cât sare în patul din dormitorul nostru. Pe urmă în patul din celălalt dormitor. Pe urmă când sare în piscina de plastic de afară. Măcar una din două se distrează. În dormitorul celălalt se tot uită în oglindă să se vadă picând.

Marius se uită la știri pe un televizor mic cu sonorul greu audibil. Cred că e cel mai mic televizor din lume, fostul televizor de bucătărie, dar chiar mă bucur că nu prea îl văd și nici nu-l aud. Canalele repetă același gen de știri apocaliptice despre ceva explozie de la Petromidia. Nu știu încă nimic de fapt si ciclează pe imagini cu fum.

Pe uliță se adună copiii și babele. Ies și eu cu fiică-mea să mai tragă și de alții. Babele se uită la mine întrebătoare, nu mai știu unde să mă plaseze, pe urmă le explic gradul de rudenie, porecla familiei soțului și se lămuresc. Aaa, tu ai fost aia de-a dansat desculță la nuntă prin sat. Pe atunci erai mai slabuță și aveai părul lung! Eu n-am fost niciodată mai slăbuță dar e ușor de idealizat trecutul. Nunta noastră cred că a fost prima ocazie de la al doilea război mondial încoace, când în sat au ajuns atâția străini concomitent, satul ăsta din Teleorman unde nu se întâmplă nimic. Am angajat niște țigani lăutari faimoși și au vrut toți banii cash. A trebuit să scoatem de la bancomat de mai multe ori si au dat mâna cu teancul, ca în ceva film mafiot. Ai mei au venit din Ardeal și au strâmbat din nas că le întorceam privirile dinspre vest la sărăcia din sud-est. Văru-meu a avut grijă să-mi spună că de fapt nu a arătat totul atât de frumos pe cât a ieșit în poze, fotograful profesionist a mai deformat și el realitatea cu lentilele lui fisheye și nu numai. Mai târziu același fotograf a postat pe Facebook o poză care a stârnit mare vâlvă cu un copil zâmbitor lângă o baltă în care zăcea un bărbat mort. I-am dat și eu unfollow.

Revenind la babe, stăteau pe un fel de bloc mare, dreptunghiular, de ciment la o intersecție și-și urmăreau nepoții jucând golf improvizat cu niște bețe și mingi de ping-pong. Nu le-am cerut niciun sfat dar mi le dădeau din oficiu și mi-au zis să îl fac și pe al doilea să nu fie asta mică singură, că tot copiii sunt liniștea și pacea într-o casă. Mie numai liniștit și pașnic nu-mi pare dar ok, babele se referă la ceva mai adânc, în spatele tuturor țipetelor pentru desene, suc și înghețată cărora încerci să li te opui cu logică și autoritate se ascunde o împlinire gen sous les paves, la plage de care te bucuri în puținele momente în care nu te întrebi cum naiba să contrabalansezi cea mai nouă descoperire nocivă și dorință de exces a pruncului.

Din când în când mai scapă câte un pui din curte în uliță și trebuie hâșâit înapoi.

Copiii sar, aruncă cu praf și râd, se joacă de-a babele bătrâne și cocoșate care pică pe jos și au nevoie de ajutor să se ridice. Nu trece nicio mașină. Nu înțeleg de ce babele le tot strigă nepoților să nu mai fugă. Nu mai fugi măăăă căăă pici! Diverse păpuși de diferite mărimi cu păr albastru sau portocaliu își fac apariția dar copiii se plictisesc rapid de ele. Pe urmă vin cu o tricicletă sudată în două locuri cu un urs de plastic rupt pe ghidon și se împing pe ea cu rândul pentru că nu e gândită prea bine, pedalele sunt greu de apăsat.

N-au prea fost prune anul ăsta. Nici măcar corcodușe. A dat piatra pe flori. Au aruncat cu nu-ș ce toxic din avioane și le-au distrus. Nici strugurii nu s-au făcut. Nu v-ați bronzat deloc la mare. A fost

sor-sa la nuntă. E secetă mare anul ăsta.

Toți sătenii sub 50 de ani au smartphone. Într-un șopron împletit am văzut un ghiozdan vechi, cred că are cel puțin 30 de ani, un Moș Crăciun chinezesc, un bibelou în formă de elefant cu fundul spart și trandafiri de plastic roz cu frunzulițe cum erau și la bunicii mei în vază.

La noi în curte tot vine un câine flămând de prin vecini. Faza că are purici nu e chiar așa de gravă. E simpatic dar îi e frică de oameni de fapt. La țară nimeni nu mai mângâie un câine adult, și niciun câine adult nu se mai lasă mângâiat. E norocos dacă nu-i în lanț. Puii de câine sau de mâță sunt în schimb încă zâmbitori și prietenoși și vor să fie mângâiați nonstop. Încă nu-și dau seama ce-i așteaptă. Măcar unii se distrează.

Encounters 1

She was on the side of the road in the village, close to the crossing at the monument. She had golden earrings and worn-out sandals, or slippers, and her clothes were dirty. Holding a shiny fake leather women’s wallet with a golden buckle, she jumped from one side of the concrete-lined ditch to the other. Couldn’t have been older than 8 or 9. When she saw me she started walking towards me. I opened the door of the white car.
She said: – Hi. What’s your name?
Anna. Nice wallet you’ve got there.
My mom gave it to me. But I need money to put in it. She couldn’t give me any money. She needs it for the little girl, for diapers. She couldn’t give me any. Do you have any?
Sorry. You gotta wait till you’re older and then you can work and earn it.

She had a feral look, though she was still in control. I could feel her being my equal, almost stronger, analyzing what she could see of the inside of the car, almost planning how and if there was something to grab and run off with. She was still in control but at the same time a part of her mind seemed to already be wandering off. Healthy beggars never look at you with this piercing look, like they would like to x-ray and have you all turned inside out in a few minutes, take what they need and discard the rest. If they think it, they know how to hide it. At the same time she was still a child. There was a sort of innocence in her. She did not act upon her wandering thoughts. Her eyes betrayed both sides, the innocence and the precipice.
My husband was running back towards the car with our daughter, only slightly younger than her. I pointed her out:
Look, that’s my daugther.

She looked at her feeling that her chance was gone but tried one last time.
Please give me some money for my wallet. I need money.
You’ll grow up and work and earn all the money you need.
Somehow we both knew that sounded untrue.
Look, I see you already have a few bills in there, so it’s not that bad.
She smiles like one of her secrets has been uncovered. As he approaches the car she slowly steps back looking at me disdainfully than looking away in shyness.
Who was that he asks.
A strange beggar. She didn’t want any pretzels though. Only money.
An hour later I already forgot her name.