„ Nimic nu mă dezgustă mai mult decât cuvintele moralei sociale. Bunăoară cuvântul „datorie” mi se pare dezagreabil ca un intrus. Iar termenii „datorie civică”, „solidaritate”, „umanitarism” şi alţii din respectiva stirpe îmi produc aceeaşi repulsie ca nişte gunoaie aruncate în cap de sus de la o fereastră. Mă simt jignit fie şi numai la gândul, venit cuiva din întâmplare, că asemenea expresii ar putea să mă privească şi că eu aş putea să le găsesc nu doar o valoare, dar şi un minim înţeles.

Am zărit adineauri, în vitrina unui magazin de jucării, câteva obiecte care sugerează exact înţelesul unor asemenea expresii. Am văzut etalate, pe nişte imitaţii de farfurii, nişte imitaţii de alimente pentru masa unor păpuşi. La ce bun i s-ar oferi omului care există aşa cum este, senzual, egoist, vanitos, împrietenit cu unii fiindcă au darul vorbirii, duşmănindu-i pe alţii fiindcă au darul vieţii, jocul de-a păpuşile din cuvinte fără noimă şi goale?

Guvernele se bazează pe două principii: a reprima şi a înşela. Problema, cu aceste cuvinte sunătoare, este că nu reuşesc nici să reprime, nici să înşele. Ele ajung mai mult sau mai puţin să te ameţească, dar asta-i altă treabă“

Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii, via Biblioteca Nevazuta

 

 

Anunțuri

L.M.L.

I went to your door and rang the bell. You had always answered. You’d usually say: yes…? – in a questioning but kind tone. One time I’d pushed the knob twice, one shortly after the other. Once you answered I could hear you mumbling why so impatient?! as the buzzer went off.

I would walk up the stairs, two flights of stairs, in a windy cold wet modern half-open Dutch design staircase of an impractical Dutch design apartment building in a middle class Dutch design neighbourhood. Your door would always open and ring with the sound of those kitschy wind chimes hung just above it. The waiting room was small and sterile, always so neat and clean, but the bookshelves were fascinating. The books and the notes you’d pasted on the wall next to them. Little jokes (like: is there wifi after death?!”), newspaper clippings, yoga positions and indications on correct breathing. There were two etchings on the wall. Not very good ones, I would say. And in the room itself, there was a piano (a white piano), an Indonesian toy and a Buddha statue. There must have been a Buddha – or was it just a huge Buddha’s hand?! There’s always a Buddha in Western countries’ female decor – as if a remote religion no one here can understand will bring tranquillity and happiness or something. Such bullshit. There was also a sculpture of a hand hanging onto a rope, hanging from the ceiling. I liked that best. You would sip your tea and never offer me any, but that’s ok. I didn’t really mind.

One day, I went and rang the bell. You didn’t open. I was afraid of ringing it again, remembering your comment about my impatience. Some minutes passed. I rang again. Someone came out of the building and I snuck in. Went up the stairs. The staircase and doors were freshly painted and all nametags taken off the doors and stuck with tape to the walls, a little pleasantly surprising chaos in the sterile interior. The smell of fresh grey paint. Your door was locked. No wind chimes. No handshake. Nothing, just the Buddha statue inertly staring into the void of your room. Just the sound of wind creeping through the half-open staircase. Drops dripping off my navy raincoat. No you left.

„Cînd eram student, făceam stopul prin Germania și m-a luat un camionagiu simpatic. Vorbeam și, avînd accent în germană, ca toți nemții din România, m-a întrebat de unde sînt. I-am zis. Face: «Cea mai mișto țară din lume!». Și asta era pe vremea lui Ceașcă. Tipul se ducea după porci, știa bine România. Mi-a zis: «Am fost la Galați, la Brăila, Bacău, Timișoara». «Bun, dar de ce e cea mai mișto țară din lume?»«La Chitila, pentru o sticlă de whisky începută, șeful gării m-a lăsat să cînt la muzicuță la microfonul gării. A fost momentul meu de glorie să cînt la muzicuță!»“

Hanno Höfer, http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/hanno-hofer/