people they just go bla bla bla, and me, I just go bla bla bla

Ma afund în amintiri ca într-o cadă plină cu zahăr topit, îmi înmoaie unghiile, îmi năclăiază părul, și tot corpul meu devine îmbibat și lipicios. Sunt mult prea drăguțe aceste amintiri, am avut grijă să uit tot ceea ce nu mi-a plăcut. Dulci ca baclavalele, mănânci doar una și deja ți-e greață de ce erai.

Cătălina, credeam că am reușit să o anulez din mine, chiar credeam. Dar a apărut iar într-un vis, în deșertul din Iordania, la un foc pe nisip într-o tabără de corturi și uite-o și pe ea cum apare cu rucsacul în spate, sub părul ei cârlionțat. Și tu aici?

Da.

Te iubesc cumva cu una dintre definițiile acestui cuvânt, dar nu ești om, ești un fel de mama ielelor. M-ai ajutat atunci la Arad fără să știi și eu în loc să-ți fiu recunoscătoare eram plângăgioasă… Dar de ce vii așa, chiar mai am nevoie de tine?

Cu mine se petrece ceva acum, ceva, ca și cum abia acum am început să am iar timp și capacitate de gândire.

În visul în care M. sărea de la zeci de metri în piscină și pica lângă durerea era ca un pumn în tot ce sunt.

Anunțuri

Spre deosebire de filmele alea în care vremea reflectă întotdeauna starea interioară a personajelor, eu mă plimb printr-un Bucureşti liniştit, însorit, idilic, în cartierele bogate din nord, cu copaci înfloriţi şi grădini îngrijite, dar mă simt ca şi cum ar ploua cu găleata. Tunete, fulgere, întuneric dupamiaza. Aşa ceva. Chiar grindină.

the wrongness, she called it

„Then there is his warmth, so loved, and strange, and the drawing in to the room where wrongness is growing. Wrongness grows in the skin and makes it hard to touch. Up, angry, in the darkness, for a sweater. No sleep, smothering. Sitting in nightgown and sweater in the diningroom staring into the full moon, talking to the full moon, with wrongness growing and filling the house like a man-eating plant. The need to go out. It is very quiet. Perhaps he is asleep. Or dead. How to know how long there is before death. The fish may be poisoned, and the poison working. And two sit apart in wrongness.

What is wrong? he asks, as the sweater is yanked out, wool slacks, and raincoat. I’m going out. Do you want to come. The aloneness would be too much; desperate and foolish on the lonely roads. Asking for a doom. He dresses in dungarees and shirt and black jacket. We go out leaving the light on in the house into the glare of the full moon. I strike out hillward toward the weird soft purple mountains, where the almond trees are black and twisted against the flooded whitened landscape, all clear in the blanched light of wrongness, not day, but some beige, off-color daguerrotype. Fast, faster, up past the railway station. Turning, the sea is far and silver in the light. We sit far apart, on stones and bristling dry grass. The light is cold, cruel, and still. All could happen; the willful drowning, the murder, the killing words. The stones are rough and clear, and outlined mercilessly in the moonlight. Clouds cross over, the fields darken, and a neighboring dog yaps at two strangers. Two silent strangers. Going back, there is the growing sickness, the separate sleep, and the sour waking. And all the time the wrongness growing, creeping, choking the house, twining the tables and chairs and poisoning the knives and forks, clouding the drinking water with that lethal taint. Sun falls off-key on eyes asquint, and the world has grown crooked and sour as a lemon overnight.”

Sylvia Plath, 23 July 1956