Dan Perjovschi

Anunțuri

Originea formulării “lumina din lumina” (dintr-un un curs despre lumina in arta si-n natura)

Teoria emanativă a creatiei, apărută in secolul 13:

Dumnezeu văzut drept epicentru din care toate cele create sunt radiaţii sau concreatii de lumina in diferite masuri; Isus – incarnaţia lui Dumnezeu pe pamant si prima sa ‘reflexie’ – a fost numit de aceea si “lumina din lumina.”

Tudor Octavian

Funerariile unui amarît

Cînd vad un vagabond mergînd prin zapada cu picioarele goale, în niste încaltari ude si jerpelite, oamenii spun:

– Uite-i p-astia cum umbla, dar n-ai sa-i vezi niciodata bolnavi!

De fapt, boschetarii se îmbolnavesc si mor la fel ca toata lumea, numai ca stim de ei doar cît sunt vii.

La Braila, într-o zi geroasa, un alcoolic fara familie, care n-a purtat niciodata mai mult de un plovar jegos si niste pantaloni de doc, a facut infarct pe strada si a murit. Nefericitul, un individ slab si tacut, lucra, din cînd în cînd, într-un atelier de reconditionat mobila, mînca te miri ce si tot ce cîstiga bea seara, cu alti necajiti, într-o cîrciuma din port. Un tovaras de pahar de-al mortului l-a nuntat pe patronul atelierului ca i s-a prapadit omului si acesta s-a îngrijit de sicriu, de un costum de haine si de un loc de veci.

Cînd patronul a dus sicriul la magazia parasita de grîne, unde i se spusese ca-si avea salasul vagabondul, a dat peste o întreaga comunitate de cersetori si familii sarace fara adapost. În semi-întunericul din hambar, se desluseau o multime de fete palide si ochi sticlosi.

-Ma – i-a întrebat patronul atelierului de mobila – care din voi i-a fost prieten, sa-l duca mîine la cimitir?

Fiindca nici o fata palida n-a zis: ”Eu”, patronul a promis cîte un kil de vodca la toti cei care aveau sa mearga în urma sicriului pîna la groapa. Daca puneaiproblema cum trebuie, omul avea, dintr-un singur apel, zece prieteni. Acestia au promis ca însotesc mortul cu o conditie: sa li se dea bautura înainte. A doua zi însa, mortul nu se mai gasea în sicriu. Pe masura ce se îmbatau, vagabonzii descopereau ca prietenia e un soi de contract. L-au pus pe mort pe un scaun, i-au proptit un pahar cu vodca în mîna teapana si toata noaptea au discutat ce-si doreau unii altora ca prieteni.

Fara cadavru ala, carea luneca mereu de pe scaun, puteai crede ca ai nimerit la un simpozion.

De fapt, si cu cadavrul, tot simpozion era. Un simpozion la care dezbaterile erau coordonate de un mort si nu lamureau nimic.

Daca scrii o nuvela despre funerariile unui amarît, îi dai ce sfîrsit vrei: sumbru, didactic, melancolic. Ori, pur si simplu, uman, deoarece toate celelalte – sumbrul, didacticul, melancolicul – privesc umanul. În realitate, cele mai multe morti nu închid un cerc, ca în romane si nuvele. În realitate, o viata care n-a avut niciodata nici un înteles, n-are nici la sfîrsit.

The Outing in the Mountains

„I don’t know,”I cried in a toneless voice, „I just don’t know. If nobody comes, well, then nobody comes. I’ve hurt nobody, nobody’s hurt me, yet nobody wants to help me. A bunch of nobodies. But that’s not the way it is. Except that nobody’s helping me – otherwise a bunch of nobodies would be just fine. I would love to – and why not – go on an outing with a bunch of absolute nobodies. Into the mountains, naturally – where else? How these nobodies crowd and jostle, those many arms jutting out at an angle and linked together, those countless feet separated by tiny steps! All of them, needless to say, in tailcoats. We walk along, free and easy, the wind blows through the gaps left open by ourselves and our limbs. Our throats become free in the mountains! It is a miracle we do not sing!”

Franz Kafka