„Sfîrşit de ianuarie 89. Ajung acasă şi-mi găsesc familia în atmosferă de doliu. Soră-mea reuşeşte, printre sughiţuri şi lacrimi, să-mi spună că „a fost lt.-colonelul Teodorescu şi a zis că dacă nu te linişteşti lor le e foarte uşor să te aducă acasă între patru scînduri”. A două zi tata porneşte pe la rude în speranţa de a găsi pe cineva care cunoaşte vreun securist cel puţin colonel. După ceva căutări, rude multe, noroc orb. Gradul era la fel, ba şi numele. Nea Gheorghiţă, văr bun cu tata, crescuse pe aceeaşi stradă cu persoana. Se întîlnesc şi aflu că trebuie să am grijă ce cînt. Atunci mi-a picat fisa de ce fusesem (cu grupul rock Ecou) daţi afară din restaurant şi de la clubul tineretului.

Era într-o joi seară cînd ne-am întîlnit împreună cu părinţii mei în camera de la intrarea în sediul Securităţii din Brăila. Ne-am aşezat la masă, părinţii mei vizavi şi colonelul în dreapta mea. Am început cu o declaraţie pe care nu prea am vrut s-o scriu, dar ai mei m-au lămurit (masaj la ţurloaie pe sub masă) că-i spre binele meu. În timp ce scriam, ceream lămuriri, dar de răspuns îmi răspundeau mai mult ai mei cu aceleaşi alinturi. După ce am semnat declaraţia în care recunoşteam şi promiteam, a urmat un scurt discurs. Tu ştii, bă, cîtă bătaie am luat eu cînd eram ucenic la patron? Nu te uiţi la palmele lui tactu’ (ştiam că-s mari şi grele, da’ atunci am remarcat că-s tare muncite). Ba noi am vrut să ridicăm o casă nouă în ţara asta. Adevărul că replica mi-a venit după ce am ajuns acasă. Aveam 7-8 ani cînd reuşeam să car o jumătate de găleată cu mortar pentru nea Ţigănuş, un zidar bătrîn care zicea că „la zidul din Crivăţ tre’ să punem cărămizile de la casa veche că-s mai bune”. Ai mei nu voiau, dar bătrînul le-a spus: „Măi copii, asta-i poate ultima casă pe care-o ridic, ascultaţi-mă.” L-au ascultat şi-a fost bine. Ce-ar fi fost să-i fi dat răspunsul ăsta. A urmat apoi întrebarea, după care scurta discuţie mi-a rămas întipărită ca pe bandă.

De unde ai tu, mă, ideile astea?

De ce se publică dom’le cărţi?

Ce cărîi, bă? Ai citit şi tu Eugen Barbu?

Am încercat, da’ nu mi-a plăcut.

Da’ ce-ai citit tu, bă?

Marin Preda, dom’le.

Bine, bă, tu te crezi Marin Preda?

Nu sînt un cititor de reviste paranormale. După vreo doi ani, fiind în Bucureşti, am zis să-mi împlinesc gîndul de a pune o floare pe mormîntul lui Marin Preda. Era sîmbătă dimineaţă şi ninsese liniştit. Ştiam că era îngropat la locul artiştilor. Nu fusesem niciodată în Bellu. Nu era nimeni la intrare şi mi-am zis să mă mai plimb puţin. Am făcut a doua la dreapta şi, mergînd pe cărare în faţă pe dreapta, printre cruci văd bustul scriitorului. M-am cam emoţionat, stăteam în faţa mormîntului, n-aveam flori, ochii îmi lăcrimau, din cauza frigului probabil, aşa că m-am aplecat şi am scris pe zăpada proaspătă „mulţumesc”. Cînd m-am întors cu bucheţelul şi lumînarea, am cam bîjbîit pînă să-l găsesc din nou. Dacă vi se pare literatură n-aveţi decît. Ar ieşi scriitor din mine, dac-aş fi atît de bun cum a fost viaţa cu mine.

Închei cu un citat din dosarul meu I-531 din arhiva CNSAS:

‘În repertoriu cel interpretează cu orchestra interpretează muzică slabă indecentă care denaturează artă românească.’ ”

Ştefan MARDALE

Dilema nr. 551

Reclame