Ironia miciunii

Si-n timp ce ea povestea o versiune total opusa celorlalti, l-am apasat pe burta pe ghemotocul de plus care statea cu ochi beti pe folotoliu, si el a inceput sa rada, un ras sarcastic, un ras din adancurile fapturii sale …un ” Hi hii hii hi hiii hiiii” si iar „Hiiii hii hiii hiii hiiiii”… Si minciunea plutea prin aer insotita de rasetele mecanince ale unei jucarii de plus. Pana si jucaria cea fara creier (dar cu ochi de sticla si baterii) isi dadea seama de ironia situatiei.

Bunica mea povesteste de obicei tot aceleasi întâmplări din tinerete, din timpul războiului etc… însă odată mi-a spus un lucru pe care nu cred să-l mai fi auzit si ceilalti nepoti. Mi-a spus că atunci când era tânără, înainte să se căsătorească, oamenii din sat îi spuneau „fata cu ochi negri din vale”…

Nu-i asa că-i frumos? Câteodată îmi revine în minte, si atunci tot repet cuvintele în cap, si sună din ce în ce mai frumoase „fata cu ochi negri din vale…” Încercarea de a reconcilia imaginea unei femei bătrîne si cărunte care traieste prin bunătatea pe care o împarte, merge la biserică si are grijă de o grădină mică, cu imaginea unei tinere cu ochi negri si părul lung si bogat prins într-o coadă groasă împletită nu e o tocmai usoară.

Dacă s-ar scrie o carte despre bunica mea, asa ar trebui să se numească. „Fata cu ochi negri din vale…”

Morfin

Wir warten auf ein letztes Abenteuer

Was kümmert uns der Sonnenschein?

Hochaufgetürmte Tage stürzen ein

Unruhige Nächte – Gebet im Fegefeuer.

Wir lesen auch nicht mehr die Tagespost

Nur manchmal lächeln wir still in die Kissen,

Weil wir alles wissen, und gerissen

Fliegen wir hin und her im Fieberfrost.

Mögen Menschen eilen und streben

Heut fällt der Regen noch trüber

Wir treiben haltlos durchs Leben

Und schlafen, verwirrt, hinüber…

(Traducerea probabil că scârtâie, fiindcă a fost făcută de mine, dar oricum)

Morfină

Aşteptăm o ultimă aventură

Ce-I pasă Soarelui de noi?

Zile strânse vraf se prăbuşesc

Nopţi de nelinişte – rugăciune-n purgatoriu.

Nu mai citim nici poşta zilnică

Doar câteodată zâmbim sfios între perne,

Pentru că ştim totul, şi, prudenţi,

Zburăm încoace şi încolo prin îngheţul febrei.

Deşi oamenii se grăbesc şi se străduiesc cu plăcere

Azi plouă şi mai mohorât

Conducem prin viaţă fără oprire

Şi dormim, perplecşi, între timp.

Emmy Hennings (O poezie Dada)

Aglaja Veteranyi – De ce fierbe copilul în mămăligă?

„Când a murit copilul, Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.

Dumnezeu e un bucătar, locuieşte în pământ şi mănâncă morţi. Cu dinţii lui mari poate să roadă toate sicriiele.

În fiecare oraş nou sap o gaură în pămant în faţa vagonului în care locuim, îmi vâr mâna înăuntru, apoi capul, şi aud cum respiră Dumnezeu sub pământ şi mestecă. Uneori aş vrea să mă scufund, în ciuda fricii mele, până acolo, ca să mă las muşcată de el.

DUMNEZEU E MEREU FOARTE FLĂMÂND.

Bea cu plăcere şi din limonada mea, vâr un pai în pământ şi îi dau să bea ca s-o apere pe mama. Şi-i mai pun tot acolo în gaură un pic din mâncarea gustoasă pe care o face mama.

Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer.”

„Conditia de emigrant (chiar încununata de succes material, profesional si personal) este si ramîne o conditie complexa, contradictorie, duplicitara, o permanenta framîntare. Un emigrant traieste undeva suspendat într-o lume a nimanui pendulînd la nesfîrsit între tara lasata si cea adoptiva. Este o conditie relativ singulara (si daca o împartasesti cu altii în aceeasi situatie) si relativ fara iesire (pentru ca oricît te-ai integra tot mai ramîne ceva neintegrat). Nu trebuie sa fie neaparat o drama, o nefericire, dar repet, chiar si în contextul firesc al unor multumiri materiale si recunoasteri profesionale, emigratia ramîne o cruce pe care o porti în spate, constient sau inconstient. La multi dintre cei plecati, banuiesc ca pe lînga nevoia, dorinta sau poate doar tendinta de a se întoarce, exista o ingrozitoare vulnerabilitate si teama de a nu mai fi înteles, de a nu mai fi nici de aici, nici de acolo. Mi se pare total nerealist si neadecvat imobilismul cu care se crede cîteodata ca cei din strainatate, pentru ca poate cîstiga mai mult, traiesc asa într-un fel de beatitudine, de lipsa de griji si de probleme concrete, tot asa cum nerealist se crede cîteodata, ca toti cei din România ar fi total coplesiti de o neputinta nemeritata.”

Alina Modini, Zurich

Dilema nr. 515, 7-13 februarie 2003.

„Străinătatea nu ne transformă, în toate tările mâncăm cu gura.”

Aglaja Veteranyi – De ce fierbe copilul în mămăligă