Sally Mann in her book, Hold Still

“The voice of despair suggests seducingly to me that I should give up, that I’m a phony, that I’ve made all the good pictures I’m ever going to, and I have nothing more worth saying.  That voice is easy to believe, and, as a photographer and essayist (and my early mentor) Ted Orland has noted, it leaves me with only two choices: I can resume the slog and take more pictures, thereby risking further failure and despair, or I can guarantee failure and despair by not making more pictures.  It’s essentially a decision between uncertainty and certainty and, curiously, uncertainty is the comforting choice.”

Real love, the kind that soothes and lasts, is not a feeling, but a verb, an action. It’s about what you do for another person over the course of days and weeks and years, the work put in to care and cathexis.

Laurie Penny

;)

” Nu pot să nu mă întreb ce intenție aveai când te-ai gândit să postezi clipul ăsta. E o mizerie notorie și o manipulare evidentă: nu toată arta modernă și contemporană intră în aceeași „găleată”, plus că Matisse a făcut aproape toată viața pictură figurativă (a început precum Picasso cu picturi destul de realiste). E și mai clar că omul ăsta (care „știe” să picteze, dar face kitsch-uri hilare, să-i vizitezi site-ul) manipulează când îi pune pe elevi să judece un „Pollock”. Fragmentul ăla de șorț seamănă doar superficial cu maniera lui Pollock, căci acesta rareori a pictat cu o paletă atât de vastă, și mai rar a lăsat vreun spațiu pe pânză (șorțul ăsta eventual seamănă cu o parte din pictura abstract-expresionistă a anilor 60-70, dar cu Pollock clar nu).

De fapt, e o reclamă deloc mascată la Art Renewal Center și la abordările ultraconservatoare cunoscute sub sintagma „realismul clasic”. Cei de la ARC vor să se revină la sistemul academist al secolului XIX, cu ateliere severe și disciplină până îți venea boala (și până ce ieșea ceva încântâtor pentru bărbații bogați). Așa că ei cenzurează pe oricine nu vrea să intre în convențiile lor foarte stricte și, mai ales, încearcă să demistifice arta modernă (de la impresioniști încoace – exact aceeași narațiune și în clipul de mai sus) și contemporană. Sunt cazuri în care au fost banați de pe acel site chiar și utilizatorii care pur și simplu au spus că nu toți moderniștii sunt la fel de „abominabili” și și-au manifestat preferințele.

 E un sâmbure de adevăr în faptul că s-a „sărit calul” prin anii 50 cu expresionismul abstract pur și dur, e adevărat că pedagogia școlilor prestigioase de artă a suferit pe alocuri modificări drastice (ajungându-se inclusiv la eliminarea disciplinelor tradiționale și la marginalizarea studenților care preferau să practice artă figurativă – unii au acceptat compromisul până au găsit în apariția pop art-ului sau a fotorealismului niște debușee, dar încercări de reînviere ale picturii figurative existau încă de la 1950, prin grupul de la Bay Area). Aici nu mă refer la pedagogia „modernistă” așa cum a fost formulată de Bauhaus – și de pe urma căreia au avut beneficii chiar și școlile mai conservatoare de artă (e suficient să menționez coloristul Johannes Itten). Un lucru care a fost și este blamat inclusiv de oameni „din sistem” este apetitul monstruos, dar explicabil al pieței de artă și al instituțiilor de artă (de la Guggenheim și MoMA încoace) este încorporarea fără limite a tot ceea ce s-a dorit a fi mai nonconformist, mai radical. Destul de târziu, dar în cele din urmă s-a muzeificat până și arta „performance”. Așa că, da, astăzi există mult prea mult vedetism și o grămadă de absolvenți de școli de artă care se pliază necritic pe preferințele colecționarilor…”