Erykah Badu

când eram mici, eu și fratele meu, pe bancheta din spate a Daciei noastre, în excursii, de cele mai multe ori ne certam, dar o dată, o singură dată, am avut un joc la care participam amândoi, eram magicieni și făceam ca mașinile din spatele mașinii noastre să se îndepărteze, sau să se apropie… aveam și propria noastră vrajă, pentru trezirea puterilor supranaturele:

TIR LIAZ ÎNDEPĂRTEAZ….

TIR LIAZ APROPIAZ….

acum, că mă gândesc, îmi amintește de ASA NISI MASA din 8 1/2…

din excursiile de atunci îmi mai amintesc (când mergeam cu cortul prin munți) cum spălam cu mami vasele din plastic roz și albastre  în apa rece de pârâu de munte, și ramaneau unsuroase de la uleiul de salată…  iar cafeaua ei rece era mereu în sticle mici de plastic, de jumătate de litru, “pentru drum”. La pornirea zicea mereu ” Doamne ajută” și se prindea cu mâna de mânerul de deasupra ușii de la mașină, pregătită pentru drumul ce urma…

au fost multe certuri. s-a pierdut o pălarie de baseball, care pe vremea aceea era o raritate… și niște ochelari de scafandru am pierdut în apa crișului… obiecte atât de regretate, dar nu mai mult decât amărăciunea din noi.

inflexibilitatea. niciodată nu s-ar fi întors din drum, chiar dacă greșise. tin minte că, la un moment dat, îmi admiram tatăl pentru puterea de a-și admite  greșelile, pe vremea când eu nu aveam încă puterea să o fac. Între timp, imperceptibil, pozițiile noastre s-au schimbat.

(poze din Zvyagintsev – The Return)

What the netherlands felt like…